ProZ.com translation contests »
7th ProZ.com Translation Contest: "Sports" » Portuguese (EU) to Romanian » Entry #5002

Source text in Portuguese (EU)

Translation #5002

Não me interpretem mal. Eu até gosto de ir ao ski. Mas sou obrigada a reconhecer que não nasci para os desportos. Nem de Verão, nem de Inverno. Quando era miúda e me vi subitamente privada de fazer ginástica graças a uma febre reumática que me interditou todo os movimentos mais bruscos do que ler, desenhar, escrever e ouvir música, dei graças a Deus por não ser obrigada a fazer aqueles exercícios todos duas vezes por semana, alguns com aparelhos, tipo cavalo de Arção, nos quais eu era mais do que desajeitada.

Não é portanto de admirar a catástrofe em que redundou a minha primeira ida ao ski. Ainda não tinha vinte anos, o que para aprender a jogar Scrabble não é tarde, mas para começar a fazer ski já se revela problemático.

E como os amigos iam todos, lá fui eu, convencida que aquilo devia ser tão fácil como saltar à corda. O resultado foi desastroso: ao fim de três dias de choros, fitas, pânico de entrar nas cadeirinhas em movimento, infindáveis sucessões de quedas à entrada e saída dos teleskis, consegui muito a medo descer a minha primeira pista verde. Com a diferença que, enquanto toda a gente desceu em dois minutos, eu demorei cerca de quarenta. E só quando cheguei lá abaixo e me admirei com o frio que sentia nos pés, verifiquei que me tinha esquecido de apertar as botas. Não é fantástico?

A moral desta triste história, é que passei rapidamente a ser grande fanática do... après-ski. Aquelas botifarras confortáveis faziam-me sentir qual Neil Armstrong ao pisar, peregrino, o solo lunar. Com elas dei grandes passeatas, sempre com um livrinho e um caderninho para escrevinhar, enquanto bebia um chocolate quente na esplanada para matar o tempo.(...)

Quando voltei a casa, declarei publicamente que nunca mais ninguém me voltaria a ver com skis nos pés. Mas com o passar dos anos, as saudades da montanha e da neve começaram a moer-me a existência e acabei por voltar, outra, e outra vez, até me habituar.

Hoje, sou uma péssima esquiadora, mas pelo menos divirto-me. E depois, tudo o que é verdadeiramente difícil, dá outro sabor à vida.
Nu mă înţelegeţi greşit. Chiar îmi place să merg la ski. Dar mă simt obligată să recunosc că nu sunt făcută pentru sporturi. Fie ele de vară, fie de iarnă. Copil fiind, pe când m-am trezit dintr-odată că nu pot să fac gimnastică din cauza unei febre reumatice, care mi-a interzis orice mişcare mai bruscă decât cititul, desenatul, scrisul şi ascultatul muzicii, I-am mulţumit lui D-zeu că nu eram obligată să fac toate exerciţiile acelea de două ori pe săptămână, câteva la aparate, cum ar fi calul cu mânere, la care eram mai mult decât neîndemânatică.

Prin urmare, nu trebuie să mire pe nimeni ce catastrofă a fost primul meu mers la schi. Încă nu împlinisem douăzeci de ani, vâstă la care nu e târziu să înveţi să joci Scrabble, dar la care, să începi să schiezi, devine deja problematic.

Şi, cum mergeau toţi prietenii, hop şi eu, convinsă că o să fie la fel de uşor ca săritul coardei. Rezultatul a fost dezastruos: după trei zile de plânsete, scene şi o frică teribilă când trebuia să mă aşez pe scaunele în mişcare şi după succesiuni nesfârşite de căzături la urcarea şi coborârea de pe teleschi, am reuşit cu frica în sân să cobor prima dată pe pista verde. Cu deosebirea că, în timp ce toată lumea a reuşit să coboare în două minute, mie mi-a luat în jur de patruzeci. Şi, doar când am ajuns jos şi m-am mirat de ce frig îmi era la picioare, mi-am dat seama că uitasem să-mi închid bine bocancii. Minunat, nu?

Morala poveştii acesteia triste este că am devenit subit o fană înfocată a ... post-schiului. Bocancii aceia confortabili mă făceau să ma simt ca Neil Amstrong care păşea, singuratic, pe solul lunar. Am făcut plimbări lungi în ei, mereu cu vreo cărticică şi vreun caieţel la mine, să mai scriu câte ceva, în timp ce sorbeam o ciocolată caldă pe terasă, ca să mai omor timpul. (...)

Când m-am întors acasă, am declarat public că nu o să mă mai vadă nimeni niciodată pe schiuri. Dar, cu trecerea anilor, dorul de munte şi de zăpadă m-au mai tocit şi am sfârşit prin a mă mai întoarce o dată, încă o dată, până m-am obişnuit.

Astăzi, sunt o schioare groaznică, dar, cel puţin mă distrez. Şi, de altfel, ceea ce este cu adevărat greu, dă savoare vieţii.