A theme of the age, at least in the developed world, is that people crave silence and can find none. The roar of traffic, the ceaseless beep of phones, digital announcements in buses and trains, TV sets blaring even in empty offices, are an endless battery and distraction. The human race is exhausting itself with noise and longs for its opposite—whether in the wilds, on the wide ocean or in some retreat dedicated to stillness and concentration. Alain Corbin, a history professor, writes from his refuge in the Sorbonne, and Erling Kagge, a Norwegian explorer, from his memories of the wastes of Antarctica, where both have tried to escape.
And yet, as Mr Corbin points out in "A History of Silence", there is probably no more noise than there used to be. Before pneumatic tyres, city streets were full of the deafening clang of metal-rimmed wheels and horseshoes on stone. Before voluntary isolation on mobile phones, buses and trains rang with conversation. Newspaper-sellers did not leave their wares in a mute pile, but advertised them at top volume, as did vendors of cherries, violets and fresh mackerel. The theatre and the opera were a chaos of huzzahs and barracking. Even in the countryside, peasants sang as they drudged. They don’t sing now.
What has changed is not so much the level of noise, which previous centuries also complained about, but the level of distraction, which occupies the space that silence might invade. There looms another paradox, because when it does invade—in the depths of a pine forest, in the naked desert, in a suddenly vacated room—it often proves unnerving rather than welcome. Dread creeps in; the ear instinctively fastens on anything, whether fire-hiss or bird call or susurrus of leaves, that will save it from this unknown emptiness. People want silence, but not that much. | Tema zilei, cel puțin în țările dezvoltate, este nevoia de liniște a omului și faptul că aceasta nu se poate găsi. Răgetele traficului, beep-urile necontenite ale telefoanelor, anunțurile digitale pe trenuri și autobuze, televizoarele care fac zgomot până și în birourile goale, constituie un atac și o distracție continuă. Rasa omenească se epuizează de atâtea zgomote și tânjește după opusul acestora – fie în sălbăticie, pe marea largă, sau într-un refugiu dedicat liniștii și concentrării. Alain Corbin, profesor de istorie, scrie din refugiul lui la Sorbona, și Erling Kagge, un explorator norvegian, despre memoriile sale din pustiurile Antarticii, acolo unde ambii au încercat să scape. Și totuși, așa cum notează Dl. Corbin în Sunetul liniștii, probabil nu există mai mult zgomot decât în alte vremuri. Înainte de cauciucurile pneumatice, străzile orășene erau pline de zăngănelile asurzitoare ale roților cu rame de metal și ale potcoavelor pe pavaj. Înainte de izolarea voluntară prin mediul telefoanelor mobile, trenurile și autobuzele răsunau pline de conversație. Vânzătorii de ziare nu își lăsau marfa într-un teanc mut, ci o anunțau cu voce mare, așa cum făceau și vânzătorii de cireșe, cei de violete sau cei de macrou proaspăt. Teatrul și opera erau un haos de aclamări și huiduiri. Chiar și la câmp, țăranii cântau în timp ce trudeau. Acum nu mai cântă. Nu s-a schimbat atât nivelul de zgomot, de care s-au plâns și cei din secolele trecute, ci s-a schimbat nivelul de distragere, care ocupă spațiul pe care l-ar invada liniștea. Se ivește și alt paradox, pentru că atunci când liniștea invadează, fie în adâncurile unei păduri de pini, în deșertul gol, într-o cameră dintr-o dată evacuată, ea se dovedește a fi tulburătoare în loc de bine venită. Se strecoară teama; urechea instinctiv se fixează pe orice lucru, fie sâsâirea unui foc, ciripitul unei păsări, sau susurarea frunzelor, care o poate salva de la această deșertăciune necunoscută. Oameni vor liniște, dar nu prea. |