We're accustomed to glamour in London SE26: Kelly Brook and Jason Statham used to live above the dentist. But when Anouska Hempel's heels hit the cracked cement of the parking space outside my flat, it's hard not to think of those Picture Post photographs of royalty visiting bombed-out families during the second world war. Her mission in my modest tract of suburbia is, however, about more than offering sympathy. Hempel—the woman who invented the boutique hotel before it bore any such proprietary name—has come to give me information for which, judging by the spreads in interiors magazines and anxious postings on online DIY forums, half the property-owners in the Western world seem desperate: how to give an ordinary home the look and the vibe of a five-star, £750-a-night hotel suite. To Hempelise, in this case, a modest conversion flat formed from the middle slice of a three-storey Victorian semi.
"You could do it," she says, casting an eye around my kitchen. "Anyone could do it. Absolutely no reason why not. But there has to be continuity between the rooms. A single idea must be followed through." She looks out wistfully over the fire escape. "And you'd have to buy the house next door, of course." That's a joke. I think.
...
It's worth pausing, though, to consider the oddness of this impulse. The hotel room is an amnesiac space. We would be troubled if it bore any sign of a previous occupant, particularly as many of us go to hotels in order to do things we would not do at home. We expect a hotel room to be cleaned as thoroughly as if a corpse had just been hauled from the bed. (In some cases, this will actually have happened.) The domestic interior embodies the opposite idea: it is a repository of memories. The story of its inhabitants ought to be there in the photos on the mantelpiece, the pictures on the wall, the books on the shelves. If hotel rooms were people, they would be smiling lobotomy patients or plausible psychopaths. | În Londra SE26 suntem obişnuiţi cu luxul: Kelly Brook şi Jason Statham au locuit deasupra cabinetului stomatologic. Când însă tocurile pantofilor Anouskăi Hempel se aud lovind cimentul crăpat din parcarea de lângă apartamentul meu, e greu să nu-ţi vină în minte acele fotografii din revista Picture Post cu membrii familiei regale vizitând familiile din casele bombardate în cel de-al doilea război mondial. Scopul pentru care ea se află în modesta zonă a periferiei mele este, în orice caz, altul decât compătimirea. Hempel – femeia care a inventat hotelul de tip boutique înainte ca el să fi fost cunoscut sub acest nume – a venit să îmi ofere informaţii pentru care, ţinând cont de articolele ample din revistele de decor interior şi de postările frenetice pe forumurile de bricolaj de pe internet, jumătate din proprietarii din lumea occidentală ar da orice să le aibă: cum să-i poţi da unei locuinţe obişnuite aspectul şi aerul unui apartament de cinci stele, la tariful de 750 de sterline pe noapte. Cum să „hempelizezi”, adică, un modest apartament transformat, compus din nivelul de mijloc al unei case victoriene semi-decomandate, cu trei etaje. - Poţi s-o faci, spune ea, aruncând o privire prin bucătăria mea. Oricine poate s-o facă. Fără îndoială că se poate. Dar trebuie să existe continuitate între încăperi. Trebuie urmat un singur stil, de la un capăt la altul. Se uită pierdută dincolo de ieşirea în caz de incendiu. - Şi, bineînţeles, ar trebui să cumperi casa de alături. Face bancuri, mă gândesc. ... Merită totuşi să stai şi să te gândeşti la cât de straniu e acest impuls. Camera de hotel e un spaţiu amnezic. Nu ne-ar conveni dacă ar purta vreo urmă a unui fost oaspete, mai ales că mulţi dintre noi mergem la hotel ca să facem lucruri pe care acasă nu le-am face. Ne aşteptăm ca o cameră de hotel să fie curăţată atât de bine, ca şi cum ar fi fost un mort în pat. (În unele cazuri, acest lucru chiar se va fi întâmplat.) Interiorul unei locuinţe reprezintă ideea opusă: e un depozit de amintiri. Povestea locuitorilor săi ar trebui să se afle acolo, în fotografiile de pe şemineu, tablourile de pe perete, cărţile de pe rafturi. De ar fi oameni, camerele de hotel ar fi pacienţi lobotomizaţi zâmbăreţi sau psihopaţi sadea.
|